Scrisoare din
Paris
Atelier 35 din Iași
text de Doina LEMNY
Invitația
primită de la redacția ARTA de a așterne câteva impresii despre o parte din
viața trăită în mediul artistic ieșean în anii 1980 m-a obligat să mă întorc în
timp și să mă regăsesc pe mine însămi și cu artiștii din generația mea cu care,
la un moment dat, am format Atelierul 35. Mai mult observator decât actor al
acestei generații, am păstrat întotdeauna o distanța impusă și de poziția mea
profesională, de muzeograf la muzeul de artă din Iași și de dorința intimă de a
mă proteja de vreo influență de moment.
Sunt invadată de un mozaic de imagini dintr-o
perioadă de triste și jenante amintiri politice, edulcorată însă de o ambianță bon enfant, întreținută de creatorii
ieșeni ale căror ateliere – cele mai multe ale tinerilor de pe strada
Lăpușneanu - se transformau seara în
adevărate cafenele artistice. Antrenați într-un dialog de generații cu artiști
din strada Armeană, cu „maeștrii” care le-au fost unora și profesori, tinerii
simțeau povara unei tradiții moldovenești în care domina peisajul molcom al
dulcelui târg al Iașului, cu diversitatea lui de lumini, cu ritmul încetinit al
unei vieți de provincie, fără accidente spectaculare. Dar „povara” aceasta le-a
servit un moment dat de scut în spatele căruia viața fiecăruia putea să se
desfășoare molcom, fără accidente și fără rupturi. Era și acesta un mod de a-și
exprima adeziunea la o formație temeinică, la „meserie”, cum le plăcea unora să
spună, considerând că învățătura perspectivei, a desenului și mai ales a
paletei de culori erau instrumente suficiente de expresie. Mulți dintre ei se
lăsau purtați de varietatea pitorescului tradițiilor românești și, continuând
imaginile înscrise în plastică de Dimitrie Gavrilean sau Liviu Suhar, le
reînviau pe pânză acumulând măști populare, obiecte de rit, peisaje nostalgice.
Alții se lăsau
purtați de mitologie și de bogata iconografie a fantasticului. Era și
acesta un mod de a conturna realul! Se
instaurase un fel de competiție nedeclarată între artiști în a expune
periodic și a atrage cât mai mult
public. Dar și până această competiție lăsa impresia unei complicități în care
fiecare trebuia să se strecoare fără să zguduie structurile sau să dereanjeze
ordinea prestabilită, confirmată de artiștii din strada Armeană, demni urmași
ai maeștrilor artei românești din generația lui Corneliu Baba.
Știam că la
București o nouă generație încerca prin experimente să depășească limitele
cadrului picturii, reprezentarea unei idei făcându-se prin reprezentanții –
performanțe, prin ieșirea din cadrul strict al “tabloului”. Prin video și instalații. Erau doar încercări despre
care doar auzeam, ca un ecou în surdină, despre care nu se putea da seama în
presă. M-am întrebat însă dacă la Iași
aceste încercări aveau loc?!
E greu de crezut
că o artă underground se dezvolta în
aceste ateliere, unde și discuțiile mergeau în consens și reveneau foarte
adesea la aceeași preocupare de a expune undeva, și mai ales la galeria
Lăpușneanu sau la Cupola situată în
chiar centrul orașului, în piața Unirii. Se insatalase un ritm expozițional și
fiecare se ambiționa să se prezinte cu ultimile lucrări: să fi fost Tectonicele lui Traian Mocanu semne
prevestitoare ale vreunui cutremur al ordinii prestabilite? Sau instalațiile de
design vestimentar ale Anicăi Bodescu, performanțe incipiente ale căror
personaje tindeau la o expresivitate particulară? Retras în propriile-i
căutări, Jeno Bartos explora muzicalitatea culorii, iar Valeriu Gonceariuc,
fidel suprarealismului, prefera să plonjeze în fantastic, creându-și un univers
în care personajele, venite adesea din mitologie, îl purtau în afara unei
realități inconfortabile.
Un flash îmi
revine uneori, când nostalgia Iașului mă cuprinde, și mai ales a clipelor pe
care le-am trăit în mijlocul cercului de artiști din generația mea: “Copacul” – tema pe care am ales-o
de acord comun pentru o expoziție la galeriile Cupola în cadrul Atelier 35.
Propunând acest subiect, m-am gândit firește la simbolistica copacului, de
stâlp al vieții, de legătură pe care el o asigură între pământ și cer, sau
altfel zis între oameni și divinitate, între vizibil și invizibil. Simbol și al
fertilității și deci al renașterii și eternității, învestit prin tradiție prin
puterea de a absorbi cunoașterea, copacul, în anumite credințe, e purtător de
spirit, de suflet. Toate acestea reunite dădeau un subiect de reflecție
plastică care se putea adapta tehnicilor practicate de artiștii ieșeni și care
îi punea în același timp într-o situație confortabilă, de a nu cânta meritele
regimului, dar nici de a le critica. Acesta a fost un aspect al rezistenței
artiștilor de la Iași, care, din acest punct de vedere, erau solidari. Dovada a
fost că până și la această expoziție inițiată în cadrul Atelier 35 au
participat, alături de generația tânără, și artiști din strada Armeană, din
generația seniorilor, ca Dan Hatmanu, Liviu Suhar, Adrian Podoleanu. Unirea
întărește rezistența, dar nu asigură și luările de poziție individuale, uneori
explosive, generatoare de schimbare și de evoluție.
(sursa Arta, revistă de arte vizuale:, nr.
4-5, 2012)